Acest mediu bogat în vegetaţie, peşte şi vânat de odinioară, oferea deja cu secole în urmă un excelent habitat şi pentru oameni. Primele urme de aşezăminte omeneşti datează din epoca de piatră. Reprezentanţii culturii de Tisa erau pescari şi vânători, a căror urme s-au găsit din anii 2200-1800 î. Kr., iar pe promontoriul numit Varbot (Varbocz) s-au descoperit urme ale unei aşezări din epoca de bronz, pe care obiceiurile funerare din secolele XI-XIV le-au distrus aproape în totalitate.

Cele mai bogate materiale arheologice descoperite la Sălacea datează din poca bronzului, din perioada 1850-1450 î.e.n. Săpături metodice s-au făcut doar între anii 1964-1969 pe dealul Vida. Arheologii muzeului din Oradea au găsit urmele unei aşezări înfloritoare din epoca bronzului,ce aparţine triburilor culturii Otomani.

Satul descoperit la Sălacea era înconjurat de şanţuri de apărare cu adâncimea de 7,55 metri şi lăţimea de 20 de metri. Acest tip de aşetare este specifică primei şi celei de-a doua faze a culturii Otomani. Faptul că oamenii din epoca bronzului au ales această zonă ca loc de trai se explică astfel: tehnica din acele timpuri nu permitea construirea unei reţele de apărare mai considerabile.

În zona văii Ierului şi în alte aşezări din aceeaşi perioadă s-a evidenţiat faptul că triburile au părăsit înălţimile apărate în favoarea insulelor înconjurate de mlaştini. Materialul arheologic descoperit pe dealul Vida este sărac în obiecte folosite ca arme, ceea ce indică latura civilă a aşezării; deci nu era o fortăreaţă militară, dar şanţurile erau făcute cu siguranţă pentru apărarea tribului în confruntările cu alte triburi sau culturi.

Locuitorii acestei aşezări îşi construiau casele în formă dreptunghiulară din lut, acoperite cu stuf, la nivelul solului, având o singură încăpere. Înăuntru aveau în mijloc una sau două vetre pentru foc şi câte o groapă săpată pentru depozitarea alimentelor.